Limba corsicană
Limba corsicană este în prezent un ansamblu de dialecte romanice (adică, din latină, cum ar fi italiană sau spaniolă), împărțite în două grupe dialecte principale, cismuntincu (denumire tradițională: cismontano), foarte “apropiata” de toscana, și pumuntincu (denumire tradițională: oltramontano), care prezintă caracteristici comune cu vorbitorii din Italia meridională, dar și cu Sardinia și în special limba siciliană. Acest grup de dialecte corsicane prezintă o unitate reală, în sensul că normele în scris permit, de exemplu, trecerea de la una la alta (limba-acoperiș). Această coexistență a unității și a varietății a dat naștere la conceptul sociolingvistic de limbaj polinomic. Limba corsicană este vorbită în Corsica, dar și în nordul Sardiniei (în ceea ce privește varianta sa pumuntincu ,cu dialecte ale Gallura). Statutul său de limbă în sine este relativ recentă: ea datează din anii șaizeci ai secolului XX), și este contestată de mulți lingviști, pe care o văd ca o revendicare politică nefondată din punct de vedere lingvistic. În sensul clasificării stabilită de UNESCO, limba corsicană este pe cale de dispariție, până la sfârșitul secolului. Pentru unii lingviști, nu se încadrează în definiția generală acceptată de limba romanică distinctă, având în vedere proximitatea sa strânsă cu italiana (mai ales dialectele toscane din jurul Romei și cele din Umbria), precum și alte variante. De asemenea, numele limbii, adoptată în acest articol, este considerată necorespunzătoare pentru unii lingviști specialiști în limbi romanice, în timp ce este recunoscută în mod unanim, de exemplu, pentru limba sardiniană. Cu toate acestea, alți lingviști consideră limba corsicană ca o limbă de sine stătătoare, având în vedere unitatea, constituită din tot ansamblul de dialecte insulare. Ei susțin de asemenea că eșecul de a nu recunoaște un limbaj de un astfel de statut este adesea folosit pentru a minimiza impactul stingerii posibile ale unei limbi. În plus, se accentuează faptul că apropierea de limba toscana nu se aplică la varietațile taravaise si sartenaise ale limbii corsicane. De fapt, limba corsicană este recunoscută ca o limbă cu standardul internațional ISO 639. Cele două poziții pot fi considerate reconciliabile: prima este o perspectivă tipologică (structurală), în timp ce a doua este punctul de vedere al reprezentării și dezvoltarii. În sociolingvistică, tipologia lui Heinz Kloss a rezolvat problema definirii unei limbi: limba corsicană este o limbă Ausbau sau de dezvoltare (separată de italiană); dar corsicana si italiana, prin afinitatea structurilor lor, formează împreună un diasistem (sau limbă de la distanță sau limbă Abstand).
În limbile romanice, limba corsicană aparține grupului lingvistic italo-romanic. Limba corsicană este utilizată pe întreg teritoriul insulei (fără ca locul său să fie generalizat), cu excepția orașelor din Bonifacio și Calvi, unde încă se mai vorbește cu un dialect liguric de origine genoveză. Din cauza unei emigrări mai vechi și masive a Corsicanilor în insula La Maddalena, la nord de Sardinia, ei vorbesc aceeași corsicană ca si sardiniană. Gallurii sau gallurieniii(Gallurese sau gadduresu), dialectul din regiunea Gallura, din nordul Sardiniei, este foarte aproape de dialectele din sudul Corsicii (acestea sunt, de asemenea, mai aproape una de alta decât alte variante ale limbii corsicane, cf. RA Hall. Jr.), în timp ce limba sardiniană însăși ar trebui să fie considerată net o limbă diferită (este foarte diferită de italiană si dialectele sale). De exemplu, toate aceste dialecte corsicane și non-sardiniene, din Sardinia, au un plural în -i la fel ca în italiană, în timp ce pluralul tipic sardinian este in -s (la fel ca în franceză sau spaniolă). Cu toate acestea, probabil, un substrat comun pentru ambele limbi sardinienă si corsicană, precum și apartenența la Romania africana, oferă multe caracteristici comune pentru ambele limbi, consolidată prin cea mai veche și importantă ocupație comună a Pisanilor si Aragonilor.Sunetul Cacuminal, împărțit între dialectul sarten și din cele mai multe sardiniene, sau interjecția(foarte frecventă) [a’jo]!, comună în ambele insule, sunt urme mai mult vechi (mai devreme, probabil, ocupația feniciană a celor două insule). Lingviștii E. Blasco Ferrer și Michel Morvan au găsit corespondențe frapante cu limba bască in regiunea din Barbagia și Nuoro din Sardinia. Sassarese (sau Sassari) este, de asemenea, foarte aproape de corsicană, întotdeauna din cauza substratului mixt Sardo-Corsican. Este vorbită în Sassari și aproape, din secolul al XII-lea, ca un dialect comerciant între diferitele popoare din noul oraș născut (inclusiv sardinieni, corsicani, genovezii și pisani, după spanioli și catalani), cu o evoluție legată de logudorais sardiniene, autonomă limbii corsicane și galluriene. Principalele variante ale limbii corsicane sunt sartenais, care include Gallurais din Sardinia, taravais, corsicana din Regiunea Vico-Ajaccio, corsicana septentrională (Cap Corse si Bastia), balanin si dialectul Venaco. În mod tradițional, toate aceste dialecte se împart în două grupuri: cismontano și oltramontano. Similitudinea din lexic variază între 79 și 89%. Dialectul genovez din Bonifacio este mai aproape de cel din Bastia, cu 78% similitudine lexicală. În Pumonte, se folosește sunetul cacuminal (quiddu contra quellu – pentru aceasta, acest lucru - cismonte). O altă asemănare cu mezzogiorno, sunetul / è / în ultimul cuvânt nu există in Pumonte: u pastoru sau a nazioni contra "u pastore" sau a nazione din Cismonte. În cele din urmă, în centrul și nordul insulei se folosește /o / sau / è /, Sartenais mențin /u / sau / i /: u curri contra u corre din Cismonte. Pumontincu are multe caracteristici, însă rămâne un dialect toscan.
